Iubirea de vrăjmași – viețuirea asemenea lui Dumnezeu

Cuvinte duhovnicești Septembrie 30, 2012

 

Nu e suficient să fii bun pentru a iubi pe vrăjmaș, ci recunoscând această neputință, să te întărești cu Putere Dumnezeiască. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu vei putea trăi ca Dumnezeu!

30.09.2012(Dum. a 19-a după Rusalii)

 

Prin Evanghelia Duminicii a 19-a după Rusalii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu-i dă omului o poruncă, ci îi amintește că a fost făcut după chipul lui Dumnezeu și chemat să ajungă la asemănare cu Dumnezeu. Este, de fapt, o tulburătoare aducere aminte a chemării noastre inițiale,  de a râvni la vieţuirea asemenea lui Dumnezeu.

În primele versete ale acestui text evanghelic, Mântuitorul nu spune doar cum să se diferenţieze creştinii de restul oamenilor, ci prezintă nivelul maxim la care sunt chemați oamenii să vieţuiască: iubirea vrăjmașilor. Când oamenii ajung în situația de a făptui aceasta, imediat motivează că acest standard este imposibil de atins. Nu îl poate atinge doar cu puterile sale! Standardul este, însă, real. La acest standard este chemat omul să ajungă. Ceea ce înseamnă că omul poate ajunge mai sus decât îl pot conduce puterile sale, că-şi poate depăşi măsura firii. Acest lucru este esenţial. Cum îşi poate omul depăşi măsura firii? Recurgând la ajutorul lui Dumnezeu! Omul are şansa – aşa a fost creat el de Dumnezeu – de a accesa resursele dumnezeieşti şi de a realiza standarde care-i depăşesc puterile naturale proprii. Unul dintre aceste standarde este acela de a ajunge să-­şi iubească vrăjmaşii. Nu numai să nu se răzbune pe ei, să nu le răspundă cu rău, ci, mult mai mult decât atât, să-i iubească. Acesta este un standard dumnezeiesc, este o măsură dumnezeiască şi omul este chemat să o atingă. Spune Sfântul Evanghelist Luca, consemnând cuvintele Mântuitorului Hristos:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6,35).

Aşadar, iubiţi pe vrăjmaşi ca să fiţi fiii lui Dumnezeu, să vă asemănaţi Lui, să-I urmaţi Lui. Iubirea tuturor oamenilor, fără excepţie – deci şi a vrăjmaşilor – este un standard dumnezeiesc, este modul de existenţă sau de atitudine a lui Dumnezeu însuşi. Din păcate, datorită naturii sale, omul este însă departe de a răspunde acestei exigenţe! Mereu susține că trebuie  sancționat răul, invocând principiul dreptății. Dreptatea cui ? Dreptatea sa, care izvorăște din mândria, orgoliul și autosuficiența lui. De fapt, în spatele acestei atitudini de nezdruncinat se ascunde neputința , slăbiciunea sa de a făptui iubirea vrăjmașilor. Omul poate atinge acest standard dumnezeiesc luând putere de la Dumnezeu. De la Dumnezeu îi vine omului o putere extraordinară, care nu se încadrează în puterile firii noastre create şi care nu seamănă în nici un fel cu acestea.

„Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12, 9).

De aceea nu trebuie omul să caute a identifica această putere dumnezeiască, bazându-se doar pe experienţa şi pe cunoştinţele sale omeneşti. Este, însă o putere reală sau chiar singura reală! Acesta este darul esenţial, pe care îl face Biserica omenirii. Acesta este, ceea ce noi numim în termeni teologici, Harul lui Dumnezeu. Ce înseamnă, de fapt, harul lui Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu este o energie dumnezeiască, care nu ţine de ordinea lumii create şi care izvorăşte continuu din Dumnezeu. Este un fel de iradiere binefăcătoare, care se face simţită şi împărtăşibilă în plan duhovnicesc. Pentru omul limitat la condiţia sa umană iubirea vrăjmaşilor rămâne un lucru de neatins. Pentru cel care se deschide împărtăşirii de harul lui Dumnezeu, iubirea vrăjmaşilor este posibilă. Nu e suficient să fii bun pentru a iubi pe vrăjmaș, ci recunoscând această neputință, să te întărești cu Putere Dumnezeiască. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu vei putea trăi ca Dumnezeu!

Domnul nostru Iisus Hristos ne cheamă să facem saltul de la omenesc la dumnezeiesc, care este un salt uriaş. De la o existenţă după logica omenească şi după puterea omenească, la o existenţă după logica dumnezeiască şi, mai ales, cu puterea dumnezeiască.

Aceasta este chemarea. Aceasta este oferta Bisericii lui Hristos către omenire. Aceasta este oferta Evangheliei Mântuitorului Hristos, ca învăţătură, către înţelepciunea omenească. Ea oferă omului şansa de a deveni asemenea lui Dumnezeu.

Deci această neputință a omului de a iubi pe vrăjmaș, poate fi depășită cu ajutorul harului dumnezeiesc.  Dar totuşi, omul trebuie să dea şi el ceva. Altfel spus, trebuie să aibă și el partea lui de contribuție. . Cum, sau ce etape trebuie să parcurgă sau cum să facă să nu reacţioneze la răul care i se face şi care poate fi mare.

Cred că o primă fază nu este foarte grea, pentru că se bazează pe logica omenească. Să observăm şi să acceptăm că această logică este pozitivă şi corectă. Să spunem că nu ni se cere nouă personal, să-i iubim pe vrăjmaşii noştri! Discutăm o chestiune abstractă. In abstract, este bine să-l iubeşti pe cel care îţi face rău, pentru că nu mai înmulţeşti răul, cel puţin, nu se escaladează răul… Altfel, ajungem la binecunoscuta spirală a răului! Acesta este un argument care ţine de logica omenească.  Daca noi nu răspundem răului cu rău, răul rămâne numai la dimensiunea iniţială, nu se înmulţeşte. Este logic, nu? Aşadar, o primă fază ar fi să reflectăm asupra acestei perspective şi să recunoaştem că este pozitivă. Să nu luăm dintru început în calcul cât de realizabilă este o astfel de atitudine. Este foarte important de împlinit acest lucru. Atunci când vorbim despre iubirea vrăjmaşilor, atitudinea nu se limitează la a nu răspunde cu rău ci, limitând răul, se înmulţeşte binele. Acolo unde se naşte răul, eu pun ca răspuns binele. Să iubim pe vrăjmaşii noştri, nu înseamnă numai să-i tolerăm, să le suportăm vrăjmăşia, ci înseamnă să le răspundem cu un gest pozitiv, bun. Aşa cum spune Sfântul Evanghelist Matei: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc și rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă și vă prigonesc”(Matei 5, 44) Deci, de fiecare dată, tu, în locul gestului sau al atitudinii negative care vine de la celălalt, să pui ceva pozitiv.

La sămânţa răului, care izvorăşte din celălalt, tu să vii cu izvorul binelui. Ceea ce, logic, este corect. Abstract judecând, cine ar putea să spună că nu este corect? Toţi ne vom împiedica, însă, în momentul în care ni se va cere să facem noi aceasta. Vom constata pe propria noastră piele sau experienţă că nu este posibil. Haideţi să recunoaştem în primă fază că teoretic este bine, iar în a doua fază, să recunoaştem că, personal, nu putem face acest lucru! Ne vom mira, dar chiar aceasta vrea Mântuitorul Hristos. Să conştientizăm standardele reale la care suntem chemaţi să existăm, şi după aceea să conştientizăm că ele ne depăşesc puterile. Din orgoliu, din mândrie, atât de greu îi este omului să facă acest lucru, încât a generat o întreagă filozofie de viaţă, o logică, opusă celei dumnezeieşti, care să-l îndreptăţească, să-l justifice. În loc să spună: „aşa este bine, aşa este corect, dar eu nu pot face aşa pentru că sunt neputincios”, va spune „nu este drept!“, „unde este dreptatea?!”

Dacă recunoaştem că este bine să iubim pe vrăjmaşi, dar că noi nu putem împlini o astfel de cerinţă, avem o singură ieşire, aceea de a apela la ajutorul altcuiva, pentru ceea ce este dincolo de limitele noastre. Acel Altcineva este Dumnezeu însuşi! Este situaţia pe care o prezintă Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre sine: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19). Ştiu binele, îl şi voiesc, dar nu pot să-l fac, dimpotrivă făptuiesc răul, pe care nu îl voiesc. Această stare a omului în lupta cu sinele şi cu propriile sale limite, trebuie să ne fie foarte clară. Nu o vom depăşi străduindu-ne să devenim mai buni! Pur şi simplu pentru că nu vom reuşi noi singuri să devenim mai buni. Omul se amăgeşte cu împlinirea unor porunci care nu vizează măsura deplinătăţii, sau a desăvârşirii: să nu furi, să nu ucizi, să nu înjuri, să nu consumi alcool etc. Sigur că nu este bine să faci lucrurile acestea, dar nu înseamnă că dacă nu le faci eşti bun. Să nu înjuri este posibil să realizezi tu însuţi, de unul singur, dar, să iubeşti pe vrăjmaşi, nu este posibil să o faci singur. Şi atunci, cu privirea la acest standard maximal, la care suntem chemaţi să ajungem, avem şansa să ne recunoaştem limitele. Altfel, dacă standardul ar fi, în mod artificial, coborât la limitele noastre, mulţi dintre noi ne-am amăgi că suntem puternici, unii dintre noi chiar atotputernici. Aceasta ar fi marea cădere a omului, dacă nu cumva chiar şi este!!!

Trebuie să recunoaştem că este un mare dar descoperirea măsurii dumnezeieşti ca standard la care este chemat omul să ajungă. Măsura etalon este necesară pentru a te evalua corect, pentru a nu te amăgi. Prin raportare la etalon ai simţul real a ceea ce eşti, al măsurii la care ai ajuns.

Oamenii trebuie să se obişnuiască cu această perspectivă, pentru că aceasta este Biserica, aceasta este credinţa şi aceasta este Evanghelia. Este existenţa cu Dumnezeu, iar existenţa cu Dumnezeu înseamnă provocarea măsurii dumnezeieşti! Alternativa acesteia este existența fără Dumnezeu, la limitele tale, la limitele umanului. Una dintre aceste alternative este adevărată, iar cealaltă neadevărată. Nu pot fi amândouă adevărate”.